Dintotdeauna pietrelor pretioase le-au fost atribuite puteri vindecatoare sau magice, ori au fost asociate cu anumite aspecte ale vietii spirituale. Asta deoarece oamenilor din evul mediu, le era imposibil sa-si explice fenomene naturale, spirituale sau cotidiene. Din acest motiv s-au creat superstitii care dateaza de mii de ani. In zilele noastre, spunem ca orice forma de superstitie este o incercare de a a te eluda de responsabilitati.
Oamenii au vazut mereu in pietrele pretioase obiecte ale superstitiilor. Forma, culoarea sau important ce le era oferita si mai ales faptul ca nu erau accesibile tuturor, ii face ape oameni sa creada ca ele au puteri divine. Este astfel de inteles de ce, mii de ani, nobilii si nu numai, s-au folosit de pietre pretioase ca amulet sau talismane.
Astazi va voi spune povestea celui mai valoros diamant din lume, dar sic el mai controversat – diamantul albastru sau HOPE. Aceasta bijuterie atat de ravnita in toata lumea, a dat mereu motive superstiosilor sa o considere blestemata, avand in vedere tragediile care s-au abatut asupra posesorilor pietrei albastre.
De valoarea sa nu s-au putut bucura proprietarii, superstiosii considerand ca este un diamant “de neatins” si care pedepseste “lacomia”.
Diamantul Hope a fost descoperit in 1642 de catre bijutierul francez Jean Baptiste Tavernier, in mina Golconda din India. Era putin atipic pentru un diamant Hope, fiind mult mai lat fata de cum ne este noua prezentat de doua secole incoace. Francezul a cumparat piatra pretioasa pentru o suma modica, aducand-o pe Batranul Continent, Europa. Bijuteria le-a luat rapid ochii nobililor europeni, ajungand sa fie cumparata chiar de catre Casa Regala Franceza, in anul 1668. Nu se stie cat a castigat acesta in urma tranzactiei facute, dar se vorbeste de sume fabuloase, de ordinal zecilor de milioane de dolari (daca ar fi sa cuantificam in bani actuali). Tavernier nu s-a oprit insa aici, pornind in noi expeditii in India, pentru a gasi si alte diamante albastre. Coincidenta sau nu, lacomia i-a adus si moartea, el fiind atacat si omorat de o haita de caini, chiar in apropiere de zona unde gasise valoroasa bijuterie.
Exista numeroase variante despre descoperirea diamantului HOPE. Una dintre ele este sustinuta de superstiosii care cred ca defaptpiatra nu a fost gasita intr-o mina, ci ca defapt ar fi fost gasita pentru prima oara de un preot intr-un temple al zeitei hinduse Sita, zeita bogatiei, o zeitate cunoscuta pentru spiritual sau razbunator. Diamantul a mai fost numit si “Ochiul lui Sita”, deoarece se spune ca ar fi tinut loc de ochi in acel templu de unde a fost furat. Se spune ca dupa acel moment, preotul si-ar fi destainuit fapta, adanc cuprins de remuscari. Pentru fapta sa a fost pedepsit si inchis intr-o celula cu 100 de serpi.
Dupa cum vedem, se fac multe presupuneri legate de momentul ce precede intrarea lui in posesia Casei Regale Franceze. Ce este clar insa, este faptul ca, fie si luand in calcul marje marjele mari de eroare ale “povestilor”, diamantul Hope chiar a adus cu sine mai multa suferinta decat viata buna celor care l-au putut avea. Este probabil singurul despre care nu poti spune cu sigurata ca esti norocos ca-l ai. Dar sa continuam din momentul in care el a ajuns in proprietatea francezilor.
Istoria purtarii diamantului Hope la Casa Regala este de asemenea foarte controversata, blestemul pietrei fiind asociat cu unele momente esentiale din istoria Frantei. Mai intai, primul purtator, Ludovic al XIV-lea, a fost dezaprobat si blestemat de francezi din cauza saraciei in care-i adusese, desi monarhia cheltuia sume colosale pentru bunul plac. Apoi, bijuteria a revenit succesorului sau, Ludovic al XVI si Mariei Antoaneta, ambii condamnati la moarte prin ghilotinare, in 1793. Tot in acea perioada, diamantul, purtat uneori si de amanta regelui Ludovic al XVI-lea, i-a adus si acesteia un sfarsit infiorator. Refuzand sa depuna marturie impotriva regelui, Lamballe a fost data multimii, care a abuzat-o si omorat-o. Apoi, i-a fost taiat capul si expus public, oamenii fiind indemnati sa cinsteasca pentru caderea monarhiei.
O lunga perioada dupa condamnarea la moarte a regelui francez, nu s-a mai mai auzit nimic despre diamantul albastru si nici nu s-a mai vazut vreunul, pana cand el a fost observat unul asemanator la gatul reginei Spaniei, Mariei Louisa. Superstiile se respecta si in acest caz, regina fiind exilata si murind mai apoi de cancer la san. Inainte de a muri, ea i-a dat diamantul unui bijutier olandez, pentru a-I face o noua setare. Insa aura de lacomie din jurul pietrei albastre a cuprins si familia lui Wilhellm Falls. Bijuteria a fost furata de catre fiul sau si vanduta casei Regale Engleze. Dupa ce a vandut diamantul, fiul bijutierului s-a sinucis, cuprins de remuscari.
Abia la inceputul secolului al XIX-lea bijuteria albastra a primit numele de HOPE, pe care-l poarta pana astazi. Numele provine de la unul dintre proprietarii celebrii, bancherul Henry Philip Hope, care o cumparase pentru a i-o darui fiului sau. Deloc legenda este faptul ca, coincidenta sau nu, la o zi dupa ce l-a primit a fost impuscat la o partida de vanatoare si i-a fost amputat un picior. Povestea spune ca in doar cativa ani, el a ajuns falit, fiind nevoit sa “scape” de diamant.
De-a lungul timpului, numeroase persoane cu functii au intrat in posesia diamantului. O intamplare nefericita, care este cat se poate de reala, este cea in care sultanul Hamid Abdul al II-lea, care a domnit peste 33 de ani in Imperiul Otoman, a fost dat jos de pe tron la doar jumatate de an dupa ce a cumparat diamantul Hope, in urma unei revolte a populatiei.
Ulteorior, diamantul a ajuns la bijutierul celebru Pierre Cartier, care l-a vandut la randul sau miliardarului Edward Beal McLean, in anul 1912. Ghinioanele s-au tinut lant de familia americanului, murindu-i mama, apoi cei doi fii, unul intr-un accident rutier, altul sinucigandu-se.
In cele din urma, avocatul familiei a vandut bijuterie altui miliardar, care a donat-o in final Muzeului Smithsonian din Washington, in 1958. Piatra se afla si acum in acest loc, stand la loc sigur de toti proprietarii atinsi de blestemul ei.
Numeroase persoane importante au pus mana de-a lungul timpului pe piatra blestemata, fiind atrasi definitiv de aspectul, valoare si statutul pe care ti-l dadea. Clar este ca in spatele ghinionului adus, nu poate fi intotdeauna numai o superstitie. Dovada este faptul ca el nu a mai fost “dorit” de altcineva, cel putin nu in mod oficial, dup ace a ajuns la muzeul din Washington DC.